Peșteri și legende

Am devenit interesată de peșteri încă din copilărie. Cireșarii sunt de vină. 

N-am ratat nicio peșteră din zonele prin care am hoinărit.

În urmă cu muuuulți ani, când băteam asiduu munții României, peșterile nu erau luminate electric. Nu spun că era mai bine ci doar mai interesant și mai misterios. Oricum, kitsch-ul nu pusese stăpânire pe adâncul pământului. Acum sunt câteva cu lumini multicolore de zici că ai nimerit 

într-un club de noapte. 

Dar să revenim la legende! 

În urmă cu o săptămână am fost la peștera Polovragi și la peștera Bolii (genitiv nefericit de la Bolia, nu de la boală). 

Prima legendă. 

La Polovragi, ghidul ne-a spus că, dacă primim picături reci pe creștet, trebuie să știm că sunt lacrimile lui Zamolxe și e semn de mare noroc. 

A plâns în hohote Zamolxe deasupra mea,așa că mă apuc de pescuit.La cât noroc am acumulat, precis voi prinde peștișorul de aur! Sunt convinsă că nu va fi atât de meschin încât să-mi limiteze lista dorințelor la trei. 

A doua legendă. 

Tot de dorințe e vorba. 

În peștera Bolii exista o trecere sub formă de inimă. Mie mi s-a părut că arată că o pară. Chestiune de imaginație! 

Legenda spune că, dacă treci prin "poarta-inimă" cu gânduri curate, duhul muntelui îți va spune ursita. 

Am avut gânduri curate ca lacrima, vă jur! 

Ei bine, am auzit vocea duhului:

- Vei întâlni un fecior cu părul de aur și veți trăi fericiți până la adânci bătrâneți... 

- Duhule, prințul ideal pentru mine este cel cu "perișorul lui, pana corbului"... 

- Cârtești?! Atunci îți menesc unul "perișorul lui, spuma laptelui", gen! 

Și m-a părăsit cu un hohot sardonic... 

Poftim hal de exprimare, gen! 

Nici duhurile nu mai sunt ce-au fost... 

Am strigat, enervată:

- Dacă vrei să știi, domnule duh, nu mă interesează oferta ta! 

Am eu prințul meu. 

Și, orice ai spune, gaura aia din stâncă tot a pară arată! 

Gata, nu mai cred în legende! 

Parcă la pescuit n-aș renunța, totuși...